Desfolhada: noaptea în care un știulete roșu dădea dreptul la un sărut

Mai întâi trebuie imaginat zgomotul. Zeci de mâini care sfâșie frunze uscate, toate în același timp, sub o lună de sfârșit de septembrie. Niciun motor, nicio mașină: doar foșnetul învelișurilor smulse de pe știuleții de porumb și vocile care trec peste ele.

Este o desfolhada, o dezfoliere. În nordul Portugaliei, în Minho, Douro Litoral și Beira Litoral, așa se numește noaptea în care satul se adună ca să dezbrace porumbul de frunze înainte de a-l pune la uscat. Sfârșit de septembrie, început de octombrie. Întotdeauna după lăsarea serii.

O muncă pe care nu o puteai face singur

Ziua fusese dedicată tăierii. Tulpinile se tăiau în câmpuri, se duceau pe umăr sau se încărcau în căruțele trase de boi, iar totul ajungea în același loc: eira, aria pavată care servește drept loc comun al fermei. La lăsarea nopții, grămada de porumb aștepta acolo, uriașă.

Nimeni nu ar fi putut să se descurce singur. Așa că se chemau vecinii. Fiecare casă își primea rândul și întorcea favoarea câteva zile mai târziu: un sistem de ajutor reciproc care nu avea nevoie să fie scris ca să țină. Femeile și bărbații se așezau în jurul grămezii, copiii circulau printre picioare, iar dezbrăcatul continua, știuleț cu știuleț, până târziu.

Știuletele roșu

Și apoi exista regula. Printre miile de știuleți galbeni, se strecura uneori unul cu nuanțe roșii, aproape bordo: milho-rei, știuletele-rege. Cel care îl găsea trebuia să-l ridice și să strige foarte tare, milho-rei!, iar câștiga dreptul să sărute, sau cel puțin să îmbrățișeze, pe cei care erau acolo.

Trebuie înțeles ce însemna asta pe atunci. Convențiile nu permiteau unui băiat și unei fete să se apropie public înainte de căsătorie. Știuletele roșu ținea de hazard: nimeni nu putea reproșa nimic cuiva pe care îl desemnase soarta. Cei mai tineri așteptau acest moment toată seara, și probabil de aceea desfolhada a supraviețuit în memorie mult mai bine decât celelalte munci ale recoltei.

Se cânta ca să se țină

Gestul este simplu și durează ore întregi: apuci știuletele, deschizi frunzele, tragi, arunci știuletele dezbrăcat dintr-o parte și învelișul din cealaltă. Nimic care să ocupe mintea. Așa că se cânta. Cantigas ao desafio, acele întreceri improvizate în care doi cântăreți își răspund în versuri și încearcă să se prindă unul pe altul, găseau acolo un teren ideal: un public așezat, toată noaptea înainte și ceva de râs. Muzica nu era o distracție adăugată muncii. Făcea parte din ea și dădea ritmul.

Nimic nu se pierdea, de altfel. Frunzele smulse serveau drept așternut animalelor, iar cele mai bune ajungeau îndesate în saltele.

Ce se mânca la desfolhada

Pauzele erau bogate, și ele erau jumătate din motivul de a veni. Se servea caldo verde, supa de varză tăiată fâșii, în castroane de lut, cu un fir de ulei de măsline, rondele de chouriço și o felie de broa de milho, pâinea aceea de porumb densă, cu miezul strâns și crusta groasă, făcută tocmai din cerealul care se dezbrăca de frunze. Vinho verde din regiune circula între rânduri.

Iar noaptea se încheia cu doces. Cele din Minho nu sunt cele mai spectaculoase din Portugalia (fără sculptură în migdale, fără fire de ou), dar sunt cele pe care le știi face în cantitate mare, cu ce ai în casă: arroz doce, orezul cu lapte desenat cu scorțișoară; leite-creme și crusta lui de zahăr arsă cu fierul încins; formigos, rabanadas, perele fierte în vin. Desserturi de oală, gândite pentru multă lume deodată.

Unde ajungea porumbul

Odată dezbrăcați, știuleții urcau în espigueiros. Sunt acele hambare de granit ridicate pe piloni, pe care le vezi aliniate la Soajo sau la Lindoso, în parcul național Peneda-Gerês: cutii înguste de piatră, cu flancurile străpunse ca aerul să treacă prin ele, ridicate ca rozătoarele să nu urce, adesea încoronate cu o cruce. Porumbul se usca acolo toată iarna, adăpostit de ploaie și la îndemână.

Porumbul, totuși, nu a fost mereu acolo: a sosit din America, iar nordul Portugaliei l-a adoptat până într-acolo încât să-l facă pâinea sa de fiecare zi. Broa, caldo în care se înmoaie, espigueiros-ii de pe deal, chiar noaptea de desfolhada: un întreg peisaj și un întreg calendar s-au născut dintr-o plantă venită de altundeva.

Ce a rămas din ea

Mașinile au preluat munca, iar o grămadă de porumb nu mai strânge pe nimeni. Dar desfolhada nu a dispărut cu totul: mai multe sate din Minho o refac în fiecare toamnă ca sărbătoare, cu grămada în mijloc, cu cântecele, cu caldo verde în ceaun și cu știuletele roșu ascuns undeva. Nu mai este o necesitate agricolă; a devenit un fel de a-ți aminti ce ținea un sat în picioare.

La Bruxelles nu avem nici eira, nici știulete roșu. Dar ideea că un desert servește mai întâi la a aduna lume a călătorit, ea, cu familiile portugheze. Aceasta este cea care ne face să ținem la prăjiturile de împărțit, cele pe care le pui în centru și le tai pentru toată lumea: precum pão de ló ouro, moale și auriu, care se înțelege doar în grup. Magazinele noastre din Etterbeek, Stockel, Uccle și Waterloo sunt făcute pentru asta: rareori se vine acolo după o singură bucată. Adresele și programul sunt pe pagina magazinelor noastre.

Foto: espigueiros din Soajo, de Vitor Oliveira (CC BY-SA 2.0, via Wikimedia Commons).

Surse : RTP, „Há Desfolhada n'A Praça” ; Memoriamedia - e-Museu do Património Cultural Imaterial, „Ficha de transcrição / Torres Vedras / Milho-rei”.