Portokali: portocala care poartă numele Portugaliei, de la Atena la Teheran

O cojești cu degetul mare, iar coaja înțeapă ușor degetele. O picătură țâșnește, parfumul urcă chiar înainte de prima înghițitură. Nimic nu este mai banal decât o portocală. Și totuși, cere una pe o piață din Atena: ți se va întinde un portokali. La Istanbul, un portakal. La București, o portocală. De la un capăt la altul al Mediteranei orientale, și până în Iran, acest fruct venit din Asia poartă încă numele unei mici țări de pe malul Atlanticului: Portugalia.

Cum a ajuns o portocală să se numească precum un regat? Ca să înțelegi, trebuie să parcurgi două drumuri: cel al cuvintelor și cel al corăbiilor.

Un cuvânt plecat din India

În Portugalia, pentru portocală nu se spune „Portugalia”, ci laranja. Cuvântul a făcut o lungă călătorie. Vine din sanscrită nāraṅga, arborele de portocal, trecut prin persană nārang, apoi prin arabă nāranj. De acolo vin spaniola naranja, portugheza laranja și „orange” din franceză, care și-a pierdut n-ul pe drum: în mai multe limbi, a fost luat drept sfârșitul articolului care îl preceda.

Etimologia spune deja esențialul. Portocala nu s-a născut în Europa: vine din Asia, dintr-o regiune situată între India și Asia de Sud-Est, și a mers spre vest de la o limbă la alta.

Întâi, portocala amară

Primul portocal care s-a instalat în Europa nu este cel pe care îl mănânci cu lăcomie. Este portocala amară, bigarade. Arabii o introduc în Sicilia în secolul al IX^-lea, și în peninsula Iberică, unde plantează și lămâi și limeți. În Portugalia, portocalii se răspândesc treptat din Minho până la Douro, în jurul Coimbrei, al Lisabonei și al Setúbalului, în Alentejo, în Algarve și până în Azore: în livezi, dar și în grădinile mănăstirilor și ale marilor case.

Această portocală nu se mănâncă aproape deloc crudă. Se cultivă pentru altceva: coaja, frunzele și florile ei dau ulei esențial și apă de flori de portocal, iar din flori se fac dulcețuri pe care atunci le puneai la capitolul remedii. Robustă, servește și ca portaltoi. Portocalul ține atunci atât de mult de boticar, cât și de livadă.

Apoi portocala dulce sosește pe mare

Totul se schimbă când debarcă varietatea dulce. Este necunoscută în Mediterana până la sfârșitul secolului al XV^-lea sau la începutul secolului al XVI^-lea, când negustori italieni și portughezi aduc portocali. Suntem în epoca marilor navigații: corăbiile portugheze leagă acum Lisabona de India, apoi de China. Primăria din Silves, în Algarve, rezumă istoria într-o frază: portocala dulce nu este introdusă în Europa decât în secolul al XVI^-lea, de negustori portughezi. Istoricii mai discută încă despre traseul ei exact, din India sau din China, iar noi soiuri chinezești vor mai ajunge în Portugalia în secolele următoare.

Aceleași drumuri îi puseseră pe portughezi pe urmele unei alte coji prețioase: am povestit cum au găsit scorțișoara de Ceylon. De data aceasta, comoara se mănâncă proaspătă și crește admirabil sub soarele portughez.

Succesul este rapid. Spre mijlocul secolului al XVII^-lea, portocala dulce este cunoscută în toată Europa. Botaniștii se interesează: italianul Giovanni Battista Ferrari în 1646, apoi francezul Joseph Pitton de Tournefort în 1694, disting o „portocală din Lisabona”. Nu toată lumea este cucerită: în 1702, medicul Louis Lémery consideră încă portocala amară superioară și bănuiește că cea dulce slăbește stomacul.

De la Atena la Teheran, se spune „Portugalia”

Pentru porturile din Mediterana orientală, aceste fructe dulci vin dintr-un loc precis: sunt portocalele „din Portugalia”. Numele s-a lipit de fruct și nu se va mai desprinde. Și azi îl regăsești în vreo zece limbi:

• în greacă, portokali ;
• în turcă, portakal, și în azeră, portağal ;
• în română, portocală ;
• în bulgară și macedoneană, portokal, în albaneză, portokall ;
• în georgiană, p'ort'okhali ;
• în arabă, burtuqāl, iar în persană, porteghâl.

În Italia însăși, unele grăiri au spus portogallo pentru portocală. Aici există o ironie savuroasă: cuvântul arab nāranj adusese portocala amară în Europa, iar un alt cuvânt arab, burtuqāl, desemnează astăzi portocala dulce, aducând un omagiu țării care a făcut-o să călătorească.

Și la Bruxelles, un măr din China

Mai spre nord s-a ales o altă adresă. Acolo nu s-a reținut țara marinarilor, ci cea de unde venea fructul. În neerlandeză, portocala este sinaasappel, un „măr din China”; în Flandra, se spune de bună seamă appelsien. În germană, este Apfelsine, în suedeză apelsin. Franceza însăși a vorbit despre „pomme de Chine”.

Așa că, la Bruxelles, aceeași portocală își poate schimba numele traversând strada: portocală dintr-o parte, appelsien din cealaltă. Cele două cuvinte spun aceeași poveste, văzută de la cele două capete ale călătoriei.

Când portocala intră în aluat

În Portugalia, țara ouălor și a zahărului, portocala și-a găsit firesc locul în patiserie. Sucul și coaja ei trezesc aluaturile bogate în gălbenușuri și le taie dulceața siropului. Torta de laranja este exemplul cel mai iubit: un aluat subțire, auriu, foarte parfumat, pe care îl rulezi peste el însuși ca o panglică mare. Este o verișoară, în versiune citrice, a torta de Azeitão, cealaltă rulare celebră a țării.

O bucată din acest drum, la Bruxelles

La Wooly, această poveste încape în rulada noastră cu portocală, torta de laranja în stil portughez, pregătită cu portocale proaspete. Se găsește în magazinele noastre din Bruxelles și din periferie (rue des Tongres la Etterbeek, la Stockel, la Uccle și la Waterloo), alături de pastéis de nata tocmai scoase din cuptor.

Data viitoare când vei curăța o portocală, gândește-te la asta: undeva între Atena și Teheran, cineva curăța chiar acum o bucățică de Portugalia.

Foto: Wooly Pâtisserie. Surse: Universitatea din Coimbra (proiectul ReSEED, „Oranges from Portugal”); Município de Silves, „História da laranja”.

Surse: Online Etymology Dictionary, „Orange - Etymology, Origin & Meaning” ; Universidade de Coimbra - proiectul ReSEED, „Oranges from Portugal”.