Zahărul de Madeira: drumul zahărului care lega Funchal de Bruges

Nu pare nimic: un con de zahăr întărit, cenușiu-alb, puțin mat, pus într-o vitrină a muzeului A Cidade do Açúcar, din Funchal. Totuși nu este un obiect decorativ. Este forma în care zahărul călătorea înainte de pungi și cutii: un pão de açúcar, o pâine de zahăr, pe care o spărgeai cu ciocanul și o rădeai la nevoie. Timp de peste un secol, aceste conuri au făcut traversarea de pe insula Madeira până la cheiurile din Bruges și Anvers.

O insulă unde nu era nimeni

Când corăbiile portugheze ajung la Madeira, în anii 1420, insula este pustie: niciun sat, niciun câmp, niciun locuitor. Totul trebuie instalat, pornind de la zero. Din anii 1430, infantul D. Henrique face să fie plantată cana-de-açúcar, trestia de zahăr adusă din Mediterana. Terenul este abrupt, umed, brăzdat de ravene; se taie terase și se sapă levadas, canale de irigare la flancul muntelui, care și astăzi brăzdează versanții.

Trebuie spus fără ocolișuri, pentru că este aceeași poveste: această economie a zahărului s-a sprijinit pe munca unor femei și bărbați reduși la sclavie și aduși din Africa. Zahărul de Madeira nu a fost dulce pentru toată lumea.

1472: zahărul pleacă direct spre Flandra

În secolul al XV^-lea, zahărul nu este o marfă obișnuită: este un produs de lux, vândut la cântar, păstrat la boticar alături de condimente. Madeira devine unul dintre marii furnizori ai Europei, iar din 1472, zahărul său este expediat direct spre Flandra, care era atunci principalul centru de redistribuire.

Pâinile de zahăr călătoresc în lăzi de lemn tăiate din lemnul insulei, vinhático și til. Părăsesc Funchalul, urcă Atlanticul și sunt descărcate la Bruges, apoi la Anvers, când portul din Bruges se colmatează. De acolo pleacă mai departe spre toată Europa de Nord. Cu alte cuvinte: drumul zahărului portughez trecea prin porturile noastre, și trecea deja acum cinci sute cincizeci de ani.

O nuntă la Bruges, și totul se înlănțuie

Acest drum nu este o întâmplare comercială. Se sprijină pe o alianță. În 1430, Isabela a Portugaliei, fiica regelui João ^I, se căsătorește cu Filip cel Bun, duce de Burgundia; tocmai aceste nunți, sărbătorite la Bruges, duc la fondarea Ordinului Lânii de Aur. Regatul Portugaliei și ținuturile burgunde devin rude; negustorii urmează.

Negustori din Bruges deveniți madeirieni

Ei nu se mulțumesc să cumpere de departe: se stabilesc. Maerten Lem, negustor din Bruges, debarcă la Lisabona în 1450 cu o scrisoare de recomandare din partea chiar a Isabelei a Portugaliei. Face avere cu plută și zahăr și se întoarce la Bruges în 1466; fiul său, Martim Leme, se stabilește la Madeira în 1470.

Douăzeci de ani mai târziu, sosește un altul: Jean Esmenault, născut la Béthune, în Artois-ul burgund, angajat al casei de comerț brugeze a familiei Despars. Pune piciorul pe insulă în 1480, se instalează pe cont propriu în 1490 și devine, în registrele portugheze, João Esmeraldo. Numele flamand s-a topit în limba insulei, ca zahărul în apă.

Plătit în tablouri

Cel mai surprinzător este ceea ce făcea drumul invers. Negustorii din Madeira nu aduceau acasă doar bani: își schimbau zahărul pe opere flamande. Panouri pictate, retabluri, sculpturi din Mechelen și Anvers, orfevrărie: toate acestea au plecat din Flandra spre o insulă din Atlantic, pentru că trestia creștea bine acolo.

De aceea, o mică insulă portugheză păstrează astăzi unul dintre cele mai surprinzătoare ansambluri de pictură flamandă, reunit la muzeul de Artă Sacră din Funchal. Aceste tablouri sunt, literal, zahăr transformat în culoare.

Ce a făcut posibil acest zahăr

Cât timp conurile plecau spre nord, în Portugalia mai rămânea. Și ajungea în mănăstiri, unde exista deja o altă materie primă din belșug: gălbenușurile de ou, lăsate deoparte pentru că albușurile serveau la limpezirea vinului și la apretarea hainelor. Zahăr și gălbenușuri: întreaga patiserie conventuală portugheză stă în această întâlnire.

Zahărul devine, de altfel, un instrument de precizie. Călugărițele nu îl cântăreau: îl fierbeau și îl judecau cu degetul, prin puncte de zahăr succesive, de la fir până la caramel tare. Trebuia ca marfa să fi devenit suficient de familiară încât să fie citită astfel, cu mâna, fără termometru.

La noi, la Bruxelles

Ne place această idee când pregătim pastéis de nata, a căror cremă nu este decât o chestiune de gălbenușuri, zahăr și scorțișoară: drumul care lega Funchalul de porturile flamande este și el, de departe, cel care a adus până aici patiseria portugheză. Zahărul făcea călătoria în pâini conice; astăzi o face în vitrine, pe rue des Tongres la Etterbeek, la Stockel, la Uccle și la Waterloo. Treceți pe la noi într-unul din cele patru magazine din Bruxelles și Waterloo.

Foto: Dr. Thomas Liptak, via Wikimedia Commons, licență CC BY-SA 4.0.

Surse: Madeira 600 anos (Governo Regional da Madeira), „600 anos Madeira - História” ; RTP Ensina, „Açúcar, o ouro branco da Madeira do século XVI” ; Universidade Nova de Lisboa (FCSH) - Expansão Portuguesa, „A expansão portuguesa na Flandres”.